Meteo

M-au distrat mereu cei care se îmbracă în concordanţă cu luna calendaristică, nu cu vremea "pe bune". Suntem în mai, trecem pe tricou, săndăluţe şi pantaloni scurţi sau subţiri. Şi neapărat, dar NEAPĂRAT, ochelari de soare. Că afară e înnorat şi plouă cu intermitenţe de câteva zile, bate un vânt cam rece şi temperaturile, mai ales dimineaţa şi seara, îs cam scăzute, asta nu are nicio importanţă. Buzele cu tentă albăstruie şi pielea de găină s-au asortat mereu cu ochelarii de soare, se ştie.

Amuzament

E doar o coincidenţă, însă în ultimul timp în filmele/serialele pe care le urmăresc apar frecvent personaje care se simt obligate să folosească la un moment dat expresii în latină. Pronunţate cu accent britanico-american, mă fac să râd ca la un banc bun. Eh, distracţie de om plictisit, recunosc.

Ciudăţenii

Se ştie că sunt mare fan al cafelei. Nu că m-aş pricepe extraordinar, aş avea aparatură ultrasofisticată sau aş număra boabele de cafea pentru fiecare porţie, nici pe departe. Pur şi simplu îmi place cafeaua şi, pe cale de consecinţă, beau zilnic licoarea asta. Beau chiar multă, după părerea unora, dar ăsta e alt subiect.
În fine, voiam de fapt să spun că pentru mine cafeaua e cafea, accept zahăr în ea, dar nimic mai mult. De aceea, cea mai ciudată cafea pe care am auzit s-o comande cineva (nu mă refer la specialităţi, ălea-s altceva) este "o cafea deco lungă cu lapte şi frişcă". Chestia asta e orice, numai cafea nu.
Şi am mai auzit una derutantă, cel puţin pentru barman: "o cafea nici scurtă, nici medie, ci aşa, undeva între astea". Hm...

No news is good news

Aşa se spune, şi în cazul de faţă e perfect valabil. Nimic semnificativ de raportat, poate cu excepţia faptului că a început sezonul 4 din Banshee, ceea ce pentru mine a fost o surpriză completă. Şi plăcută. Hai că mai vorbim.

Încă unul şi gata

Tot de film e vorba, mai exact de noul "Point Break". Extrem de concis: subiectul e practic acelaşi cu filmul "original" din 1991, cel cu Reeves şi Swayze, dar prima variantă mi s-a părut ceva mai alertă şi mai bine închegată. Povestea e mai cursivă. În varianta 2015, ideea principală a filmului parcă e doar un fundal ce oferă eroilor numeroase oportunităţi de a-şi etala aptitudinile sportive. Dacă vreţi secvenţe spectaculoase din diverse sporturi extreme în nişte peisaje la fel de spectaculoase, atunci merită văzut. Dacă vreţi ceva mai mult de atât, revedeţi varianta din 1991.

Film, din nou

E vorba de "Concussion", film inspirat din fapte reale, cu Will Smith în rolul principal. Mai exact în rolul unui patolog care descoperă că numeroasele lovituri pe care le suferă jucătorii de fotbal american au efecte catastrofale ce duc la moartea prematură a acestora. Bineînţeles, în momentul anunţării descoperirii, NFL-ul - Liga Naţională de Fotbal American - contraatacă prin conferinţe de presă în care neagă totul. Descoperirea îi aduce medicului numeroase necazuri, deoarece fotbalul american e o a doua religie acolo, la ei, şi în acelaşi timp o industrie de sute de milioane de dolari. Iar placările spectaculoase şi loviturile "cască în cască" fac parte din farmecul jocului, farmec la care nimeni nu e dispus să renunţe, chiar dacă e vorba de "câteva" victime, sacrificii aduse jocului.
Nu vă dezvălui nimic din final. Vă spun doar că, după umila mea părere, filmul merită urmărit.

Just sayin'...

Spuneam ceva mai devreme de noile Dosare X. Până acum au fost aşa şi aşa. Încă nu îmi dau seama dacă într-adevăr e vina episoadelor sau dacă eu nu mai sunt atât de prins de ele cum eram pe vremea seriei "originale".
Pe de altă parte însă, 11.22.63 este o mini-serie bazată pe romanul cu acelaşi titlu al lui King. Stephen King, bineînţeles. Romanul mi-a plăcut şi am începu să urmăresc primul episod televizat cu o uşoară reţinere. Mă aşteptam ca ecranizarea să strice "gustul" cu care am rămas în urma lecturii. Dar nu e cazul. După primele trei episoade, le aştept cu nerăbdare pe următoarele.
Dacă vreţi să ştiţi ce se întâmplă când călătoreşti în trecut cu scopul de a împiedica asasinarea lui JFK şi descoperi că trecutul se opune schimbării într-un mod mult mai activ decât te aşteptai... Urmăriţi serialul, apoi citiţi cartea. Sau invers.

Nu înţeleg

   Am spus de câteva ori, în alte ocazii, prin alte locuri şi pe alte site-uri că mă deranjează când văd comentarii conţinând greşeli gramaticale strigătoare la cer scrise, ironia sorţii, la postări şi anunţuri în directă legătură cu literatura. Şi, din păcate, nu sunt excepţii atât de rare pe cât mi-aş dori. Astăzi am mai văzut una care mi-a zgâriat retina. Pe o pagină oarecare de pe Facebook, care se ocupă cu intermedierea de cărţi (schimburi, vânzări etc), cu activitate îmbucurător de susţinută, ţinând cont de domeniul ei, cineva scria azi că "l-e vreau eu (volumele respective). L-e vreau pentru un prieten...".
   Repetarea aceleiaşi greşeli m-a convins că nu e o eroare de tastare. Şi nu e singura de acest gen. Şi atunci apare, din nou, întrebarea care mă obsedează: oamenii ăştia, care caută cărţi, fac schimburi, cumpără şi vând, se ocupă strict de partea financiară a problemei? Dacă găsesc cartea dorită la un preţ bun şi o cumpără, nu o şi citesc apoi? Şi, dacă o citesc, cum o fac? Nu văd, pe parcursul lecturii, că anumite cuvinte se scriu cu cratimă şi altele nu? Nu îşi dau seama, oarecum instinctiv, de greşelile pe care le fac? Înţeleg că nu sunt corectori ori tehnoredactori, dar... Nu ştiu, eu nu funcţionez aşa. Problema mă depăşeşte. Sunt curios ce înţeleg respectivii din mesajul cărţii, deşi mi-e cam frică să aflu răspunsul...
   Pe de altă parte, poate că ar trebui să mai închid şi eu ochii la mărunţişuri dintr-astea şi să îmi văd de ale mele.

Hmmm...

Un nou sezon X-Files. Fie va fi excepţional, fie crappy în ultimul hal. Desigur, îi dau o şansă, asta fără discuţie, şi sper taaaare mult să nu mă dezamăgească.

M-am enervat uşor. Din nou.

Tema e una veche, cel puţin pentru mine, şi oarecum sensibilă. Tot pentru mine.
De aceea evit în general să discut despre asta, cu unele excepţii, precum cea de azi, când trebuie să refulez măcar puţin.
Pentru cei care nu sunt la curent, admir natura şi tot ceea ce ne oferă ea, mai ales că încă nu am ajuns la fundul sacului, să spun aşa. În acelaşi timp, dacă simt că răcesc, bag o aspirină. De ce? Uite un răspuns cam greu de combătut: din comoditate. Pentru că sunt prea comod şi prefer să înghit o pastilă în loc să ies afară, să caut o salcie potrivită scopului, să adun o grămadă de coajă - atenţie, doar în sezonul potrivit! -, să revin acasă şi să procesez coaja adunată etc.
După cum prefer pastila de penicilină în loc să mă joc de-a nenea Fleming (trebuie să ştiţi despre cine e vorba, dacă nu, să nu vă mai prind cu comentariile la articolele de genul ăsta!) şi să creez condiţii pentru o cultură de mucegai.
Parcă vă şi aud cu "efecte adverse". Păi, un nene mai deştept decât mine şi decât voi, cel puţin în domeniul ăsta, pe care îl chema Paracelsus, a spus printre altele: "sola dosis facet venenum". Ştiu că sunteţi culţi şi că aţi făcut latină într-a opta, dar dacă nu vă aduceţi aminte chiar acum, traducerea aproximativă ar suna cam aşa: "toxicitatea depinde doar de doză". Ideea a devenit un principiu de bază al toxicologiei, şi anume că totul şi orice este toxic, toxicitatea depinde doar de cantitate. De doză, dacă vreţi. Aşa că faptul că iau trei aspirine când sunt răcit nu o să îmi producă ulcer. Şi faptul că iau antibiotice când ESTE CAZUL, nu când sunt gripat (gripă = boală virală = produsă de un virus; antibiotic = medicament ce luptă împotriva bacteriilor; virusul NU este bacterie; QED), şi doar cât este nevoie, nu o să îmi dea peste cap organismul.
De vaccinuri nici nu vreau să aduc vorba. Cu toate că faptul că nu aţi mai auzit de cazuri de poliomielită sau de variolă ar trebui să însemne ceva. Raţionament greşit: dacă am eradicat (şi) aceste boli, de ce să ne mai vaccinăm? Simplu, pentru că prin vaccinare ne imunizăm organismele. Boala eradicată nu înseamnă că virusul poliomielitei nu mai există, ci că, în urma vaccinării, nu ne mai afectează. Deci nu, nu sunteţi protejaţi dacă nu vă vaccinaţi. Sunteţi expuşi. E o diferenţă semnificativă, dar, se pare, ignorată de mulţi.
Unul dintre argumentele mele "preferate" este că industria farmaceutică manipulează tot ce poate şi ne bagă pe gât sute de produse pentru a-şi creşte profitul. În primul rând, însuşi cuvântul "industrie" trebuie să vă atragă atenţia: din câte ştiu eu, nu există nicio industrie care să nu vrea să aibă profit. În al doilea rând, sincer, nu am auzit de oameni obligaţi să cumpere medicamente (nu faceţi paralela cu situaţia din spitalele noastre că nu despre asta e vorba) şi cu atât mai mult să le şi consume. Singurele "medicamente" obligatorii sunt vaccinurile, dar nici ăstea nu sunt atât de obligatorii precum ar trebui şi, în plus (şi în principiu), vaccinările sunt gratuite.
Îmi ajunge deocamdată, pot închide supapa. Nu înainte de a preciza că, dacă există printre voi doritori care să mă pună la zid pentru comoditatea de care vorbeam, ar fi bine ca aceştia să realizeze că îşi vor posta comentariile de pe un PC/telefon mobil/tabletă/alt device, nu îmi vor scrie o scrisoare şi nici nu vor imprima semne pe o tablă de lut folosind un beţişor frumos ornamentat. De asemenea, folosesc maşini, telecomenzi şi alte lucruri diavoleşti. Aţi înţeles ideea, sper.

AHS Hotel...

... s-a terminat. Bun sezon. Nu ştiu sigur dacă e datorită faptului că l-am vizionat recent sau nu, dar cred că a fost cel mai reuşit de până acum. Şi mă bucur că am trecut peste reticenţa pe care am avut-o când am văzut, la început, că unul dintre roluri e interpretat de Lady GaGa. Spre surprinderea mea şi, probabil, şi a altora, a jucat foarte mişto. Globul de Aur obţinut pentru rol e o confirmare concretă şi corectă, după umila mea părere.

De ianuarie

Din motive de lene, bilanţul anului 2015 apare în ianuarie 2016, dar nu consider că e prea târziu.
În linii mari, a fost un an cu bune şi cu rele, şi încerc să fiu obiectiv şi să nu defavorizez niciuna dintre aceste două categorii.
Profesional, am avut un start ezitant, un avânt oarecum semnificativ cam de pe la jumatea anului, dar care a început apoi încet-încet să se diminueze, şi nu (doar) din vina mea, şi apoi din nou o rază de lumină în ultimele zile ale lunii decembrie. Asta nu se ia în considerare deocamdată, e prea devreme să mă pronunţ.
Pe plan personal... nişte cărţi citite, nişte bloguri (două) reluate, nişte filme văzute (serialul Banshee ocupă un loc de cinste în top), câteva desene reuşite, ţinând cont de anii de pauză în care nu am tras nici măcar o linie... Nu a fost rău, dar era loc de ceva mai bine şi/sau mai mult.
Pe plan şi mai personal, să zic aşa, anul a început cu o notă de trei, cu indulgenţă, şi s-a terminat cu un zece plus cu steluţă. Sper ca anul ăsta să fie în întregime sub influenţa notei zece. Sau unşpe, de ce nu?!
Aşa, ca un fel de medie, a fost un an de un şapte pe opt, cred. Nu a fost cu siguranţă un an perfect, dar am avut şi perioade mai rele de-atât. Aşa cum a fost, a trecut.
Anul acesta în schimb... Am aşteptări. Am planuri, am scopuri, am dorinţe, am obiective... Şi ar fi super să reuşesc în toate. Măcar în toate cele importante.
Ceea ce vă doresc şi vouă :)

De ce nu vreau blog celebru

  În ultima perioadă au avut loc mai multe evenimente de interes naţional şi/sau internaţional care au cam acaparat discuţiile de pe internet, fie ele pe reţele sociale, fie pe bloguri. Ca de obicei, am stat departe de ele şi nu am postat nimic. Nu pentru că nu aş fi avut opinii, ci pentru că prefer ca, în astfel de cazuri, să le exprim verbal şi doar prietenilor apropiaţi.  Motivul e simplu: am citit o grămadă de postări şi o grămadă şi mai mare de comentarii. Am făcut-o intenţionat, ca un fel de experiment, şi am rămas cu un gust amar.
   Nu din cauza postărilor (nu am fost de acord cu toate ideile prezentate, dar respectivii şi-au prezentat părerile, şi cine sunt eu să le judec valoarea ori justeţea?). Ci din cauza comentariilor. Am mai spu şi altă dată, poate cu alte cuvinte, şi trebuie să mă repet: de ce simt unii (mulţi) nevoia să se bage în seamă la aproape orice subiect, mai ales la cele la care evident nu se pricep, mă depăşeşte complet. O fi vreun hobby, nu ştiu. Dar, cu aproximaţie, cam jumate din comentariile la un subiect anume sunt într-o oarecare relaţie cu subiectul dezbătut. Cealaltă jumate e formată din troli, nazişti ai gramaticii (se remarcă dintre ei cei care scriu mai agramat decât autorul postării, ei sunt şi cei mai aprinşi, de obicei) şi oameni care postează răspunsuri absolut fără nicio legătură cu tema, ci cu vreun comentariu anterior, care deviază încet, dar sigur, discuţiile care urmează.
  Aşa se ajunge în situaţii în care, dacă citeşti ultimul comentariu, apoi postarea iniţială, de multe ori vei fi convins că e o formă tehnologizată de "telefon fără fir".
   În plus, am mai observat că indiferent ce ton este folosit în postare, vor exista nemulţumiţi. Dacă scrii decent, corect gramatical şi îţi scapă şi vreo trei cuvinte mai lungi pe acolo, se vor găsi unii care să îţi reproşeze că te crezi deştept şi că te simţi superior, ce e cu limbajul ăsta academic, frate, e o postare pe blog, nu un curs universitar etc.
   Dacă o dai pe partea cealaltă şi scrii "pentru popor", cu garnitură de expresii şmechere şi/sau vulgare, evident, îţi sar ăştia docţii în cap. "Sunt de acord cu ideea postării, nu şi cu limbajul folosit" este cea mai blândă variantă...
   Una peste alta, nu vreau blog celebru, cu articole care să dea naştere la astfel de dezbateri. Mă mulţumesc să rămân în colţişorul meu şi să scriu ce vreau, când vreau şi dacă vreau, pentru că aşa îmi vine mie. Dacă postarea e citită şi de alţii, e ok, dacă nu, eu mi-am făcut damblaua şi sunt mulţumit.
   Ajunge. Mă duc să citesc alte bloguri. Şi, poate, şi câteva comentarii, văd eu.

Stuff

Dialog de ABC:

”- Decât țigări doriți?

- Nu, doar țigări.

- Deci nu mai luați altceva?

- Nu, mulțumesc…”

Cea mai ilogică și pleonastică frază din această lună: un tip, întâlnindu-se cu un amic pe care nu-l văzuse de ceva vreme, strigă vesel: ”A reînviat mortul!”.

Plimbare de seară. În fața unui bloc din cartier, un tip se juca cu o dronă. Nu foarte îndrăzneț, câțiva metri în sus, câțiva metri la dreapta… Bănuiesc că atunci învăța să o condu… să o pilo… să o manevreze. Mă căscam și eu, că era întuneric, drona plină de luminițe, plus că făcea un zgomot mai putenic decât mă așteptam. La un moment dat, tipul strănută, fără să își ia mâinile de pe butoane. Într-o secundă, drona a efectuat un traseu tipic pentru un OZN: picaj brusc, redresare rapidă și ascensiune până fix în peretele blocului. De acolo, cădere liberă.

Nu am stat să văd dacă se stricase. Oricum nu mai vedeam nimic, râdeam cu lacrimi.

Cum era să mă calce ANAF-ul

La propriu. Cu una dintre mașinile lor de serviciu. Pe o trecere de pietoni semaforizată. Pe care am pornit în momentul în care am primit verde să traversez.

În același timp, primește verde și coloana de mașini care vine din stânga direcției mele de mers. Localnicii cunosc intersecția și, de obicei, șoferii nu accelerează până nu trec de zebra în discuție.

ANAF-ul, în schimb, e o instituție importantă, cu probleme importante de rezolvat. Toate problemele lor sunt urgente și prioritare. Asta doar dacă nu le apare în fața mașinii un pieton din ăsta ca mine, inconștient și fără pic de respect pentru autoritățile statului, pieton care traversează cu nerușinare prin fața mașinii aflate, probabil, în exercițiul funcțiunii, profitând cu mârșăvie de cele câteva secunde în care semaforul îi permite să ajungă, totuși, pe partea cealaltă a străzii.

Mașina a frânat, nu prea avea altă soluție, eram deja pe la mijlocul trecerii când s-a întâmplat treaba. Nu s-au schimbat injurii, nici semne internaționale cu degete mijlocii. Însă privirea pe care mi-a aruncat-o șoferul...

Mă simt vinovat. Mă simt de parcă mi-am trădat țara. Simt că i-am împiedicat progresul pentru câteva secunde. Vă rog să mă iertați, nu a fost cu intenție.

O chestie

Despre avantajele lumii virtuale s-a vorbit deja în exces. La fel și despre dezavantaje.

Însă, mai nou, am parte de un dezavantaj neașteptat, cel puțin pentru mine, de care mă lovesc mai des decât ar fi normal. Bine, e un dezavantaj minor și mai mult amuzant decât deranjant. Deranjant este că se repetă de prea multe ori și devine plictisitor.

Am învățat de la o vârstă fragedă că numele meu, ceva mai neobișnuit și cu o rezonanță ciudată, induce oamenii în eroare. Sunt obișnuit de mult să fiu întrebat, în funcție de situație, cum se scrie corect, cum se pronunță corect și care este naționalitatea mea. Ultima întrebare este chiar bine-venită, în majoritatea cazurilor mi s-au atribuit în mod automat diverse naționalități cu care nu am nicio tangență (deși aș fi vrut, dacă stau să mă gândesc…)

Însă toate astea mi se întâmplau/întâmplă în viața reală, în discuții face to face.

Pe internet, lucurile devin ciudate. În momentul în care trebuie să comunic cu persoane absolut necunoscute, sunt întrebat invariabil, mai mult sau mai puțin direct, ce semnificație are pseudonimul meu. De unde l-am luat? Înseamnă ceva? E vreo abreviere al cărui înțeles îl știu doar eu? Nuuu, frate/soro, e numele meu real. ”Pe bune? Serios?”. Da, pe bune și serios. Get used with it.

În plus, nu înțeleg de ce te legi de numele de familie. Dacă virtualul ne permite să ne luăm direct la per-tu, profită de asta.

Un post-scriptum oarecum necesar

Mi-am dat seama că am omis ceva important în postarea despre filmele americane.

Deh, de la o vârstă încolo se mai întâmplă… În fine, îmi repar acum omisiunea. E vorba despre iarba americană.

Iarba americană (iarba, nu ”iarba”, nu faceți confuzii nedorite) nu e ca toate ierburile. Este specială în cel puțin o privință.

Să detaliez: eu, de exemplu, când fac ieșiri în natură, dacă mă ating fie și doar tangențial de o buruiană mai răsărită îmi marchez pantalonii cu o pată verde viu. Ce să mai vorbesc dacă mă apucă hârjoneala. La americani nu o să vezi așa ceva. Ei se tăvălesc minute în șir pe pajiștile patriei, indiferent că o fac în scopuri erotice ori de supraviețuire, dar la finalul scenei hainele le arată de parcă fac parte dintr-o reclamă la detergentul-minune care scoate și pete neinventate încă. Poate că sunt șifonate. Poate sunt chiar și ușor rupte pe alocuri. În cazuri extreme, se pot observa chiar și pete de noroi. Dar niciodată pete verzi. QED.

Sad

Am aflat cu stupoare de trecerea în nefiinţă a unui om extraordinar. Nu l-am cunoscut aşa cum l-au cunoscut alţii, nu m-am considerat ca având rangul de prieten, am avut tangenţă cu el mult mai puţin decât alţii. Exact acestea sunt motivele pentru care l-am apreciat. Pentru că, în (din păcate) prea puţinele ocazii în care am stat de vorbă, m-a făcut să mă simt ca fiind prieteni de când ne ştim.
E un alt om bun care a dispărut mult prea repede. Păcat. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Tolerant până la un punct

Am înţeles rostul apariţiei emoji-urilor şi a prescurtărilor şi abrevierilor din mesajele-text virtuale. Ştiu că lumea e tot mai grăbită, că citeşte tot mai puţin, indiferent ce, şi că e mult mai rapid să scrii/citeşti BRB.
Însă faptul că această grabă s-a răspândit şi în vorbire e o chestie care nu că mă deranjează extraordinar, dar îmi ridică, şi sper că nu doar mie, nişte semne de întrebare. Că mai scapi un OMG sau WTF, hai, merge şi asta. Dar când îi aud pe unii că ascultă ToT, se joacă NFS sau CoD şi se uită la AHS, deja mi se pare cam exagerată treaba.
Hai că încep să mă enervez, mă duc să citesc. Cum ce? GoT, desigur.

5 lucruri învățate din filmele americane

     1. Grupurile de adolescenți americani au, desigur, tradiții și obiceiuri comune adolescenților din întreaga lume. Există, evident, și diferențe, iar una vitală (am ales cuvântul intenționat) este faptul că grupurile astea habar nu au cum să își petreacă vacanțele. Unde, mai exact. Nimeresc mai mereu în hoteluri bântuite, păduri în care îi deranjează pe monștrii băștinași, beciuri locuite de diverse creaturi sau cabane alese de extratereștri (violenți) drept loc de întâlnire când au drum prin galaxie.

     Și nu, faptul că ați fugit trei kilometri prin desișuri tropicale și v-ați aruncat de la 70 de metri înălțime în lacul/râul salvator nu a fost o decizie bună. Acolo, jos, vă așteaptă rechinii cu trei capete, cârduri de pirahna upgradați radioactiv și șerpi care din plictiseală și-au modificat una-două gene, cât să mai crească nițel și să fie mai rapizi.

     2. Cu toate astea, sau probabil tocmai de aceea, urmașii supraviețuitorilor de la punctul de mai sus se nasc adaptați la orice condiții și căliți peste măsură, fiind mai indestructibili decât odrasla zămislită artificial din gene de Alien și piese de Terminator. Dovada e vizibilă de la bun început. Dacă e rost de cafteală, ăștia se bagă cu capul înainte fără frică, deoarece după cinci minute de luat coate în gură și genunchi în nas, în cel mai rău caz începe să le curgă un firicel de sânge din colțul gurii. Îs convins că și ăsta provine de la vreo rană autoprovocată când tipul a strâns din dinți să nu înjure cu voce tare și și-a mușcat ușor interiorul obrazului.

     3. Continuând pe linia asta violentă, americanii au demonstrat fără putință de tăgadă și odată pentru totdeauna că mărimea nu contează. Ați văzut cu siguranță scene în care un tip cu un pistol antic de calibrul .22 (sau mai mic) omoară cu ultimele trei gloanțe trei tipi care trag de cinci minute în direcția lui cu mitraliere Gatling smulse direct din elicopter. Precizia extremă (a tipului cu pistolul, duh) se datorează evident părților de Terminator de la punctul 2.

     Ca bonus la punctul ăsta, încărcătoarele armelor americane - sau folosite de americani - sunt adaptate să primească un număr aparent nelimitat de gloanțe. Nu chiar un infinit, dar cel puțin câteva sute intră lejer (zeci, în cazul armelor mai mici).

     4. Absolut orice american care se respectă, indiferent de sex, vârstă, religie sau culoare a pielii, va merge neabătut către ungherul întunecat și misterios de unde un ”ceva” nedefinit scoate zgomote de rău augur. Nu e ca noi, muritorii de rând - fie, ca mine -, care ar lua-o evident la goană exact în direcția opusă. ”Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă” e un proverb care încă nu a fost suficient de popularizat pe acolo. Și apropo de fugă, fug și ei, însă de obicei mult prea târziu.

     Un alt bonus, cei mai tari din această categorie sunt cei care continuă explorarea după ce lanterna cedează.

     5. Un ultim fapt, dar nu cel din urmă, este arhicunoscuta lor telefonie mobilă de toată jena. Până acum câțiva ani, telefoanele lor pierdeau semnalul la intrarea în tunel sau în mijlocul deșertului. Acum, deși rațiunea ne spune că ar trebui ca lucrurile să se fi îmbunătățit, e mult mai rău. Nu mai ai semnal nici dacă mergi din dormitorul de la etaj în bucătăria de la parter. De beci nici nu are rost să mai pomenesc.

     Da, știu, sunt multe altele de învățat, și nu neapărat doar din filmele americane. Dar trebuie să mai țin câte ceva și pentru următoarele postări.