vineri, 27 august 2010
Educaţional
Am avut întâmplător ocazia unei vizite la grădina zoo de la noi din oraş în compania unui grup de copii cu vârste între cinci şi zece ani, însoţiţi de părinţii aferenţi. Greşelile copiilor in identificarea animalelor sunt oarecum de înţeles, din cauza vârstei menţionate. De neînţeles, pentru mine, a fost reacţia părinţilor, care s-au stricat de râs la minunile enunţate de odrasle, însă nu s-au gândit nicio clipă să corecteze greşelile care, simpatice sau nu, la urma urmei rămân greşeli. Aşadar, copiii respectivi vor povesti cum au văzut ei fazani care erau de fapt păuni, cămile care erau lame şi multe altele de genul ăsta, inclusiv locul întâi cu coroniţă pentru cel care a văzut un măgăruş şi a exclamat plin de entuziasm "Mami, uite balaurul!" (???!).
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
7 comentarii:
Ante-scriptum: Nu m-a dezamagit blogul, il citesc in continuare, dar mi s-a parut ca era prea lunga lista de bloguri pe care le urmaream ;))
Da, e ciudata mentalitatea asta a parintilor fata de copiii lor mici. Pe mine ma streseaza cand un copil de 2 ani vorbeste peltic, iar toata lumea se amuza incredibil si spune cat de adorabil e; dar nimeni nu se gandeste ca atunci cand va fi mare nu va mai fi adorabil deloc, ci chiar stresant :))
Sau cand e un copil mic foarte durduliu, pentru ca il indoapa cu mancare, dar toata lumea din nou zice ca e foarte dragut; si la 16 17 ani copilul devine obez..asta e trist, dar cunosc cazuri :)
si ce comentariu lung :>
Eh, primele vesti bune pe ziua de azi, apropo de ante scriptum.
Lungimea comentariului nu deranjeaza, ai loc cat vrei, mai ales ca in ultimul timp lumea se inghesuie mai mult la citit decat la scris. Adica asa sper.
Si da, ar fi multe de spus despre mentalitatea parintilor, dar mi-e frica sa nu aud la un moment dat "Da' ce, tu ai copii, sa stii cum e?".
Mda, cam toata lumea tinde sa se apere in felul asta. Merg pe principiul "nu esti eu, e imposibil sa stii cum sunt". N-am inteles niciodata de ce :D
Băi Adi care eşti tu, ăla de a reuşit să fie primul care m-a determinat să şterg vreun comentariu de pe blog: în caz că nu ai observat, ai reuşit să fii primul şi unicul de pe blogul ăsta care înjură. Asta nu m-a deranjat, ci faptul că acest comentariu nu avea nicio ţintă concretă, ci era aruncat aşa, din colţul bolnav al creierului tău, către un target al naibii de general. Aşa că mi-am permis două chestii, şi anume să şterg comentariul, şi să îţi dedic o postare. Ca avertisment, nu ca reclamă, să nu înţelegi greşit.
Am observat si eu astfel de parinti, ba chiar si mai si:
Mergeam intr-o seara inapoi spre casa cu metroul. In spatele meu pe peron, o tanti cu un copil de vreo 8-9 ani. Intai se impinge (tanti, nu copilul) sa urce, fara sa astepte sa coboare lumea. Ok, trecem peste asta.
Urcam, dupa care la urmatoarea statie vaneaza locuri de stat pe scaun si isi impinge copilul sa stea jos, pretext pentru ca vroia sa stea ea.
Atitudinea mi s-a parut jenanta cel putin, mai ales pentru ca respectivul copil nu era atat de mic incat sa nu prea priceapa ce si cum.
Unii pur si simplu nu conosc anumite limite, asa incat le e greu sa isi invete copiii sa se poarte altfel.
Da, cunosc si eu nenumarate exemple, din pacate. Si sper sa gresesc, insa am impresia ca sunt predominante fata de gesturile, chiar si mici, de educatie. Cei sapte ani de acasa s-au evaporat fara urma.
Trimiteți un comentariu