De ce nu vreau blog celebru

  În ultima perioadă au avut loc mai multe evenimente de interes naţional şi/sau internaţional care au cam acaparat discuţiile de pe internet, fie ele pe reţele sociale, fie pe bloguri. Ca de obicei, am stat departe de ele şi nu am postat nimic. Nu pentru că nu aş fi avut opinii, ci pentru că prefer ca, în astfel de cazuri, să le exprim verbal şi doar prietenilor apropiaţi.  Motivul e simplu: am citit o grămadă de postări şi o grămadă şi mai mare de comentarii. Am făcut-o intenţionat, ca un fel de experiment, şi am rămas cu un gust amar.
   Nu din cauza postărilor (nu am fost de acord cu toate ideile prezentate, dar respectivii şi-au prezentat părerile, şi cine sunt eu să le judec valoarea ori justeţea?). Ci din cauza comentariilor. Am mai spu şi altă dată, poate cu alte cuvinte, şi trebuie să mă repet: de ce simt unii (mulţi) nevoia să se bage în seamă la aproape orice subiect, mai ales la cele la care evident nu se pricep, mă depăşeşte complet. O fi vreun hobby, nu ştiu. Dar, cu aproximaţie, cam jumate din comentariile la un subiect anume sunt într-o oarecare relaţie cu subiectul dezbătut. Cealaltă jumate e formată din troli, nazişti ai gramaticii (se remarcă dintre ei cei care scriu mai agramat decât autorul postării, ei sunt şi cei mai aprinşi, de obicei) şi oameni care postează răspunsuri absolut fără nicio legătură cu tema, ci cu vreun comentariu anterior, care deviază încet, dar sigur, discuţiile care urmează.
  Aşa se ajunge în situaţii în care, dacă citeşti ultimul comentariu, apoi postarea iniţială, de multe ori vei fi convins că e o formă tehnologizată de "telefon fără fir".
   În plus, am mai observat că indiferent ce ton este folosit în postare, vor exista nemulţumiţi. Dacă scrii decent, corect gramatical şi îţi scapă şi vreo trei cuvinte mai lungi pe acolo, se vor găsi unii care să îţi reproşeze că te crezi deştept şi că te simţi superior, ce e cu limbajul ăsta academic, frate, e o postare pe blog, nu un curs universitar etc.
   Dacă o dai pe partea cealaltă şi scrii "pentru popor", cu garnitură de expresii şmechere şi/sau vulgare, evident, îţi sar ăştia docţii în cap. "Sunt de acord cu ideea postării, nu şi cu limbajul folosit" este cea mai blândă variantă...
   Una peste alta, nu vreau blog celebru, cu articole care să dea naştere la astfel de dezbateri. Mă mulţumesc să rămân în colţişorul meu şi să scriu ce vreau, când vreau şi dacă vreau, pentru că aşa îmi vine mie. Dacă postarea e citită şi de alţii, e ok, dacă nu, eu mi-am făcut damblaua şi sunt mulţumit.
   Ajunge. Mă duc să citesc alte bloguri. Şi, poate, şi câteva comentarii, văd eu.

Stuff

Dialog de ABC:

”- Decât țigări doriți?

- Nu, doar țigări.

- Deci nu mai luați altceva?

- Nu, mulțumesc…”

Cea mai ilogică și pleonastică frază din această lună: un tip, întâlnindu-se cu un amic pe care nu-l văzuse de ceva vreme, strigă vesel: ”A reînviat mortul!”.

Plimbare de seară. În fața unui bloc din cartier, un tip se juca cu o dronă. Nu foarte îndrăzneț, câțiva metri în sus, câțiva metri la dreapta… Bănuiesc că atunci învăța să o condu… să o pilo… să o manevreze. Mă căscam și eu, că era întuneric, drona plină de luminițe, plus că făcea un zgomot mai putenic decât mă așteptam. La un moment dat, tipul strănută, fără să își ia mâinile de pe butoane. Într-o secundă, drona a efectuat un traseu tipic pentru un OZN: picaj brusc, redresare rapidă și ascensiune până fix în peretele blocului. De acolo, cădere liberă.

Nu am stat să văd dacă se stricase. Oricum nu mai vedeam nimic, râdeam cu lacrimi.

Cum era să mă calce ANAF-ul

La propriu. Cu una dintre mașinile lor de serviciu. Pe o trecere de pietoni semaforizată. Pe care am pornit în momentul în care am primit verde să traversez.

În același timp, primește verde și coloana de mașini care vine din stânga direcției mele de mers. Localnicii cunosc intersecția și, de obicei, șoferii nu accelerează până nu trec de zebra în discuție.

ANAF-ul, în schimb, e o instituție importantă, cu probleme importante de rezolvat. Toate problemele lor sunt urgente și prioritare. Asta doar dacă nu le apare în fața mașinii un pieton din ăsta ca mine, inconștient și fără pic de respect pentru autoritățile statului, pieton care traversează cu nerușinare prin fața mașinii aflate, probabil, în exercițiul funcțiunii, profitând cu mârșăvie de cele câteva secunde în care semaforul îi permite să ajungă, totuși, pe partea cealaltă a străzii.

Mașina a frânat, nu prea avea altă soluție, eram deja pe la mijlocul trecerii când s-a întâmplat treaba. Nu s-au schimbat injurii, nici semne internaționale cu degete mijlocii. Însă privirea pe care mi-a aruncat-o șoferul...

Mă simt vinovat. Mă simt de parcă mi-am trădat țara. Simt că i-am împiedicat progresul pentru câteva secunde. Vă rog să mă iertați, nu a fost cu intenție.

O chestie

Despre avantajele lumii virtuale s-a vorbit deja în exces. La fel și despre dezavantaje.

Însă, mai nou, am parte de un dezavantaj neașteptat, cel puțin pentru mine, de care mă lovesc mai des decât ar fi normal. Bine, e un dezavantaj minor și mai mult amuzant decât deranjant. Deranjant este că se repetă de prea multe ori și devine plictisitor.

Am învățat de la o vârstă fragedă că numele meu, ceva mai neobișnuit și cu o rezonanță ciudată, induce oamenii în eroare. Sunt obișnuit de mult să fiu întrebat, în funcție de situație, cum se scrie corect, cum se pronunță corect și care este naționalitatea mea. Ultima întrebare este chiar bine-venită, în majoritatea cazurilor mi s-au atribuit în mod automat diverse naționalități cu care nu am nicio tangență (deși aș fi vrut, dacă stau să mă gândesc…)

Însă toate astea mi se întâmplau/întâmplă în viața reală, în discuții face to face.

Pe internet, lucurile devin ciudate. În momentul în care trebuie să comunic cu persoane absolut necunoscute, sunt întrebat invariabil, mai mult sau mai puțin direct, ce semnificație are pseudonimul meu. De unde l-am luat? Înseamnă ceva? E vreo abreviere al cărui înțeles îl știu doar eu? Nuuu, frate/soro, e numele meu real. ”Pe bune? Serios?”. Da, pe bune și serios. Get used with it.

În plus, nu înțeleg de ce te legi de numele de familie. Dacă virtualul ne permite să ne luăm direct la per-tu, profită de asta.

Un post-scriptum oarecum necesar

Mi-am dat seama că am omis ceva important în postarea despre filmele americane.

Deh, de la o vârstă încolo se mai întâmplă… În fine, îmi repar acum omisiunea. E vorba despre iarba americană.

Iarba americană (iarba, nu ”iarba”, nu faceți confuzii nedorite) nu e ca toate ierburile. Este specială în cel puțin o privință.

Să detaliez: eu, de exemplu, când fac ieșiri în natură, dacă mă ating fie și doar tangențial de o buruiană mai răsărită îmi marchez pantalonii cu o pată verde viu. Ce să mai vorbesc dacă mă apucă hârjoneala. La americani nu o să vezi așa ceva. Ei se tăvălesc minute în șir pe pajiștile patriei, indiferent că o fac în scopuri erotice ori de supraviețuire, dar la finalul scenei hainele le arată de parcă fac parte dintr-o reclamă la detergentul-minune care scoate și pete neinventate încă. Poate că sunt șifonate. Poate sunt chiar și ușor rupte pe alocuri. În cazuri extreme, se pot observa chiar și pete de noroi. Dar niciodată pete verzi. QED.

Sad

Am aflat cu stupoare de trecerea în nefiinţă a unui om extraordinar. Nu l-am cunoscut aşa cum l-au cunoscut alţii, nu m-am considerat ca având rangul de prieten, am avut tangenţă cu el mult mai puţin decât alţii. Exact acestea sunt motivele pentru care l-am apreciat. Pentru că, în (din păcate) prea puţinele ocazii în care am stat de vorbă, m-a făcut să mă simt ca fiind prieteni de când ne ştim.
E un alt om bun care a dispărut mult prea repede. Păcat. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Tolerant până la un punct

Am înţeles rostul apariţiei emoji-urilor şi a prescurtărilor şi abrevierilor din mesajele-text virtuale. Ştiu că lumea e tot mai grăbită, că citeşte tot mai puţin, indiferent ce, şi că e mult mai rapid să scrii/citeşti BRB.
Însă faptul că această grabă s-a răspândit şi în vorbire e o chestie care nu că mă deranjează extraordinar, dar îmi ridică, şi sper că nu doar mie, nişte semne de întrebare. Că mai scapi un OMG sau WTF, hai, merge şi asta. Dar când îi aud pe unii că ascultă ToT, se joacă NFS sau CoD şi se uită la AHS, deja mi se pare cam exagerată treaba.
Hai că încep să mă enervez, mă duc să citesc. Cum ce? GoT, desigur.

5 lucruri învățate din filmele americane

     1. Grupurile de adolescenți americani au, desigur, tradiții și obiceiuri comune adolescenților din întreaga lume. Există, evident, și diferențe, iar una vitală (am ales cuvântul intenționat) este faptul că grupurile astea habar nu au cum să își petreacă vacanțele. Unde, mai exact. Nimeresc mai mereu în hoteluri bântuite, păduri în care îi deranjează pe monștrii băștinași, beciuri locuite de diverse creaturi sau cabane alese de extratereștri (violenți) drept loc de întâlnire când au drum prin galaxie.

     Și nu, faptul că ați fugit trei kilometri prin desișuri tropicale și v-ați aruncat de la 70 de metri înălțime în lacul/râul salvator nu a fost o decizie bună. Acolo, jos, vă așteaptă rechinii cu trei capete, cârduri de pirahna upgradați radioactiv și șerpi care din plictiseală și-au modificat una-două gene, cât să mai crească nițel și să fie mai rapizi.

     2. Cu toate astea, sau probabil tocmai de aceea, urmașii supraviețuitorilor de la punctul de mai sus se nasc adaptați la orice condiții și căliți peste măsură, fiind mai indestructibili decât odrasla zămislită artificial din gene de Alien și piese de Terminator. Dovada e vizibilă de la bun început. Dacă e rost de cafteală, ăștia se bagă cu capul înainte fără frică, deoarece după cinci minute de luat coate în gură și genunchi în nas, în cel mai rău caz începe să le curgă un firicel de sânge din colțul gurii. Îs convins că și ăsta provine de la vreo rană autoprovocată când tipul a strâns din dinți să nu înjure cu voce tare și și-a mușcat ușor interiorul obrazului.

     3. Continuând pe linia asta violentă, americanii au demonstrat fără putință de tăgadă și odată pentru totdeauna că mărimea nu contează. Ați văzut cu siguranță scene în care un tip cu un pistol antic de calibrul .22 (sau mai mic) omoară cu ultimele trei gloanțe trei tipi care trag de cinci minute în direcția lui cu mitraliere Gatling smulse direct din elicopter. Precizia extremă (a tipului cu pistolul, duh) se datorează evident părților de Terminator de la punctul 2.

     Ca bonus la punctul ăsta, încărcătoarele armelor americane - sau folosite de americani - sunt adaptate să primească un număr aparent nelimitat de gloanțe. Nu chiar un infinit, dar cel puțin câteva sute intră lejer (zeci, în cazul armelor mai mici).

     4. Absolut orice american care se respectă, indiferent de sex, vârstă, religie sau culoare a pielii, va merge neabătut către ungherul întunecat și misterios de unde un ”ceva” nedefinit scoate zgomote de rău augur. Nu e ca noi, muritorii de rând - fie, ca mine -, care ar lua-o evident la goană exact în direcția opusă. ”Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă” e un proverb care încă nu a fost suficient de popularizat pe acolo. Și apropo de fugă, fug și ei, însă de obicei mult prea târziu.

     Un alt bonus, cei mai tari din această categorie sunt cei care continuă explorarea după ce lanterna cedează.

     5. Un ultim fapt, dar nu cel din urmă, este arhicunoscuta lor telefonie mobilă de toată jena. Până acum câțiva ani, telefoanele lor pierdeau semnalul la intrarea în tunel sau în mijlocul deșertului. Acum, deși rațiunea ne spune că ar trebui ca lucrurile să se fi îmbunătățit, e mult mai rău. Nu mai ai semnal nici dacă mergi din dormitorul de la etaj în bucătăria de la parter. De beci nici nu are rost să mai pomenesc.

     Da, știu, sunt multe altele de învățat, și nu neapărat doar din filmele americane. Dar trebuie să mai țin câte ceva și pentru următoarele postări.

Nu Înţeleg...

...când, unde şi de ce a fost preluată regula din engleză de a scrie toate cuvintele din titluri cu majuscule. Bine, în engleză e regulă, dar în limba asta a noastră nu, cel puţin din câte ştiu, dacă nu o fi apărut vreo nouă adnotare pe temă.
Aşa că nu înţeleg de ce încep să văd tot mai des şi pe tot mai multe materiale din mass-media "Titluri Scrise Uite Aşa" în loc de "Titluri scrise uite aşa".

4 sfaturi care nu vă vor schimba viaţa.

În schimb s-ar putea să vă prindă bine la un moment dat.
Şi, înainte de a începe, sunt patru ca să nu fie trei, cinci, şapte ori zece. Ce, cifra patru ce are?
Bun. Here we go.
1. Nu mai luaţi antibiotice când sunteţi răciţi.
Pe lângă faptul că nu vă sunt de niciun folos, mai rău, vă ajută să dezvoltaţi toleranţă la antibioticul respectiv. Ceea ce nu e ok dacă veţi avea vreodată nevoie cu adevărat de un tratament cu antibioticul respectiv.
Da, ştiu că aţi citit pe net şi că prietenul vostru a trecut exact prin asta, a luat antibiotice şi i-a trecut. Ei bine, e mometul să mă consideraţi prietenul vostru şi, surpriză, să citiţi pe net ceea ce vă sfătuiesc.
2. Nu vă luaţi câine până nu conştientizaţi pe deplin ce înseamnă asta şi pentru voi, şi pentru el.
Nu e o chestie pufoasă care va face ce, când şi cum vreţi voi. E o fiinţă vie care are şi drepturi, nu doar obligaţii, ba mai mult, culmea impertinenţei, are şi necesităţi.
Dacă vii obosit de la serviciu sau uşor ameţit de la un chef cu prietenii şi nu mai ai chef/nu mai eşti capabil să scoţi câinele la plimbarea de seară, e posibil ca a doua zi dimineaţă să constaţi că răul, nesimţitul şi neascultătorul tău căţel, în ciuda faptului că l-ai dresat, s-a pişat în casă. Păi, ar fi cazul ca, înainte să îl cerţi ori mai rău, să îţi dai seama că vina îţi aparţine. Şi să îţi aduci aminte de faza în care ai tras maşina pe dreapta şi te-ai uşurat în primul boschet sau primul lan de porumb găsit, deoarece simţeai că explodezi. Faci conexiunea? Ar trebui.
Vrei mai puţine bătăi de cap, ia-ţi peşti de acvariu. Şi ăia au nevoie de nişte condiţii minime, dar sunt ceva mai uşor de îndeplinit.
3. Nu citi niciodată o carte doar pentru că toţi ceilalţi din jurul tău o citesc.
Când erai la şcoală înjurai lecturile obligatorii. De ce te-ai simţi obligat acum? Citeşti o carte pentru că vrei, te interesează, e pe gustul tău sau conţine informaţii de care ai nevoie, nu de aia că e la modă.
În plus, ca orice alt lucru pe care îl faci dintr-o oarecare obligaţie, nu-ţi va plăcea, nu te va destinde, nu vei rămâne cu nimic în urma lecturii, decât eventual cu sentimentul timpului pierdut. Mai treci înapoi la citit ceea ce îţi place. Aici poţi înota fără riscuri împotriva curentului.
4. Dacă tot te plimbi pe diverse reţele sociale/de socializare şi/sau pe site-uri cu ştiri, să ştii că nu eşti obligat să comentezi neapărat la orice postare apărută. Deşi te crezi expert în absolut toate domeniile existente, de la fotbal la vaccinuri, de la modă la fizică cuantică şi de la politică la ecologie, crede-mă, nu eşti. Aşa că mai bine abţine-te dacă nu ai ceva pertinent şi relevant de spus la subiectul respectiv.
Băgatul în seamă doar de dragul de a te simţi tu bine nu îţi va aduce decât fie ignorarea cu eleganţă a comentariului tău (ăsta fiind cazul fericit), fie reacţia celorlalţi participanţi la discuţie. Reacţie ce s-ar putea să nu îţi fie pe plac.
Aşadar, nu mai posta total agramat comentarii la articole pe teme literare. După cum nu fi "grammar nazi" la postări şi comentarii despre creşterea vidrelor de Jamaica. Pur şi simplu nu e relevant şi devii penibil. Public. Nu vrei asta.

Dacă e trei, să fie cu noroc

Ziua de azi stă sub semnul cifrei trei şi asta, cel puţin teoretic, ar trebui să fie de bun augur.
Dacă tot am acumulat o absenţă de trei ani, şi dacă data de trei are o anumită semnificaţie, şi dacă suntem în trei, m-am gândit să fac ceva mai special. O parte din acest "special" este şi revenirea pe/la blog.
Am avut dificultăţi şi discuţii pe subiectul împărţirii temelor pe care le voi aborda, însă până la urmă s-a dovedit că noaptea e un sfetnic bun (mă rog, au fost mai multe nopţi) şi că discuţiile au fost constructive.
Rezultatul este că pe acest blog vor apărea în continuare articole de natură mai personală, iar ceea ce ţine de cărţi, filme şi în general de latura mai "culturală", veţi putea urmări în postările de pe Insula de hârtie. Care, by the way, a reînviat şi el (blogul) zilele trecute.
Acum, că am făcut şi pasul ăsta, sper să am timpul şi răbdarea necesară să "prestez" suficient de mult pe cât îmi doresc. Până la următorul articol, bine te-am regăsit, blogosferă!