Vorbeam cu un prieten care imi povesteste la un moment dat cum in America, pentru nus'ce experiment, un violonist celebru (cred ca Bell, nu sunt sigur) a cantat catva timp intr-o statie de metrou, fiind tratat de lume precum un oricare alt muzicant ambulant, adica l-au ascultat in trecere, unii i-au aruncat si ceva maruntis si cam atat. In urma experimentului ( care nu stiu ce scop avea) unii au tras concluzia ca frumosului, in general, ii trebuie un anumit loc special dedicat pentru a fi perceput asa cum trebuie. Ei pe naiba! Bineinteles ca un tablou sau o sculptura este pusa in valoare (si) de conditiile in care sunt expuse, de jocul de lumina etc., dar daca prin absurd m-as plimba prin centru cu vreo pictura celebra in mana (hai sa fie Mona Lisa, ca o stie toata lumea), nu cred ca nu as atrage atentia (nu politistilor, railor!). Sau, un contraexemplu si mai concret, tot in America au fost organizate concerte adhoc, la colt de strada, de cantareti sau trupe celebre (Tom Jones imi vine acum in minte) care au strans in jurul lor un public semnificativ. Aaa, ca pe Tom Jones il stie mai multa lume decat pe violonistul Bell, asta da. Dar e o cu totul alta poveste.
Nemaivorbind ca intr-o statie de metrou, cu cateva exceptii, lumea circula, merge la serviciu, scoala si mai stiu eu unde, si ca ar trebui sa fie ceva extraordinar care sa le dea calatorilor orarul peste cap. "Am intarziat o ora jumate ca l-am ascultat pe Bell in statia de metrou, a fost foarte frumos...". Iar seful ar spune ca esti liber sa mergi sa-l asculti in continuare.
Ca sa schimb tonul discutiei, ne-am amuzat (mai mult eu) de prietena prietenului astuia, care, ca (aproape) oricare fata, cand mergem in vreo cofetarie (da, fac si de-astea), nu comanda prajitura (motivele fiind evidente). Prietenul meu in schimb cere constant tarta cu fructe. Iar prietena ii mananca fructele (care sunt sanatoase), iar el, saracul, mananca ce mai ramane, adica tarta cu fructe fara fructe. Ok...
3 comentarii:
Pe scurt povestea relatata e in felul urmator: suntem in statia de metrou a Washington DC din SUA, intr-o dimineata de ianuarie 2007. Un om cu o vioara a cantat 6 piese de Bach in decurs de circa 45 minute. In acest rastimp, circa 2000 oameni au trecut prin metrou, probabil majoritatea in drum spre serviciu. Dupa circa 3 minute, un barbat de varsta mijlocie si-a dat seama ca cineva canta la vioara. A incetinit, a ascultat cateva secunde, apoi a grabit pasul, urmandu-si programul zilnic. Dupa inca 4 minute, violonistul a primit primul dolar, daruit de o doamna, care i-a aruncat banii fara a se opri din mers. Au trecut inca 6 minute si un tanar s-a sprijinit de un perete din apropiere si l-a ascultat pret de cateva minute, apoi s-a uitat la ceas si si-a reluat drumul. La distanta de 10 minute, un baiat de circa 3 ani s-a oprit in fata violonistului, dar mama sa l-a grabit. Cum copilul nu voia sa plece, mama l-a “luat pe sus” si si-au continuat drumul, in timp ce copilul a intors de cateva ori capul dupa violonist. Alti cativa copii s-au comportat similar, dar toti parintii, fara nicio exceptie, i-au “luat pe sus” si au plecat. In cele 45 de minute, doar 6 oameni s-au oprit sa-l asculte pe muzician si circa 20 i-au dat bani, fara sa se opreasca. In total a strans 32 de dolari. Dupa 1 ora, violonistul s-a oprit si lucrurile au reintrat in normal in metrou. Nimeni n-a stiut, dar « anonimul » era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti ai lumii. El a cantat unele dintre cele mai grele si frumoase piese compuse vreodata, folosindu-se de o vioara valorand circa 3,5 milioane de dolari.. Cu 2 zile inainte, la un concert sustinut de Joshua Bell la Boston, biletele se vandusera cu –in medie- 100 dolari bucata. Acesta e un fapt real. « Evenimentul » cu Joshua Bell cantand incognito intr-o statie de metrou a fost organizat la initiativa ziarului Washington Post, ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritatile oamenilor. Intrebarile la care incerca sa raspunda experimentul sunt: intr-un loc obisnuit, la o ora nepotrivita, reusim sa percepem frumusetea? Ne oprim sa o apreciem? Recunoastem talentul in ciuda unui context nefavorabil? Una din concluziile la care au ajuns initiatorii experimentului ar fi: daca nu gasim un moment sa ne oprim din graba noastra zilnica, pentru a asculta pe unul dintre cei mai buni violonisti ai lumii, cantand unele dintre cele mai frumoase piese compuse vreodata, cu unul din cele mai frumoase instrumente fabricate …oare cate alte lucruri pierdem?
Ăsta este studiul despre care vorbeşti, rezultatele prezentate sunt ceea ce căutau cei de la Washington Post.
Ideea experimentului nu era ca omul să stea 30 de minute să-l asculte pe Bell, ideea era ca măcar să-l remarce, măcar să aplece urechea.
Chestia asta nu ţine de Bell, sau Tom Jones, cred că ţine strict de... frumos (care este şi ăsta un termen destul de abstract). Washington Post au pus ca idioţii eticheta vioara = frumos (poate mie-mi place acordeonul şi nu suport sunetul corzilor, în fine) şi s-au gandit ei să vadă câţi sunt capabili, dispusi, whatever, să remarce "frumosul". Ce adunatura de snobi!
Dar, totuşi, nu pot să neg faptul că experimentul este unul interesant. :D
Da, despre asta era vorba. Multumesc pentru detalii!
Trimiteți un comentariu